LucianS photography

                La doar doua saptamani dupa experienta din Ceahlau, chemarea muntelui incepea din nou sa-si faca simtita prezenta. De data asta, cel care ne ademenea si ne indemna sa parasim banalitatea cotidiana a orasului era  salbaticul si impunatorul Fagaras. Am stabilit sa ajungem la cabana Barcaciu, un loc pe care l-am descoperit recent in "marea plasa de paianjen", de care am auzit numai de bine, traseul parea a fi cel mai abordabil pentru nivelul nostru, iar peisajul unul demn de a fi tintit de lentilele mele. De la cabana puteam ajunge pe platoul Scarisoarei, un loc splendid ce ofera o panorama superba asupra crestelor Fagarasului. Asadar, in dimineata zilei de 1 februarie am lasat luminile Clujului in urma noastra si am pornit la drum. Vremea era blanda, se anunta o calatorie lina, fara peripetii. Din pacate n-a fost deloc asa, n-au lipsit inalnirile cu vajnicii cavaleri aparatori ai "sigurantei rutiere", plus o pana de cauciuc... Dar, intr-un final, iata-ne ajunsi pe valea Avrigului, in Poiana Neamtului. Aici ne-am despartit de credinciosul meu murg motorizat, ne-am luat rucsacii in spate (continutul acestora fiind mult mai atent selectat decat in Ceahlau) si am pornit. Traseul urma un drum forestier (plin de noroi si gheata), apoi traversa un fir de apa ce coboara zgomotos din inaltul Fagarasului, urmand sa urce apoi in serpentine piciorul Barcaciului. La inceput, zapada lipsea aproape cu desavarsire, apoi, pe masura ce inaintam, a inceput sa scartaie sub bocancii nostri. Nimic deosebit, insa, care sa ne puna probleme la inaintare. Fosnetul brazilor, aerul curat de munte, linistea padurii ne invaluiau. Din pacate, conditia mea fizica de orasean ce bate mai mult tastele decat potecile incepea sa-si spuna din nou cuvantul; la jumatatea drumului deja gafaiam si pufaiam sanatos, reamintindu-mi brusc promisiunile facute in Ceahlau, cum ca voi face ceva in aceasta privinta. In fine, dupa aproape 3 ore de urcus prin padure,  in fata noastra se arata tot podisul Transilvaniei, Avrigul, Sibiul, Oltul, iar in spate ni se parea ca deslusim culmile dragi si binecunoscute ale Apusenilor. Vizibilitatea era excelenta, cu toate ca crestele inzapezite ale Fagarasului erau invaluite in nori plumburii. Poteca incepea sa fie inghitita de zapada, semn al unui viscol recent, astfel ca inaintarea devenea din ce in ce mai greoaie. Din fericire, aceasta portiune a fost scurta, in zare se vedea un lucru imbucurator: fum, fuioare de fum, ceea ce nu putea sa insemne decat ca intre brazii inalti aflati inaintea noastra se afla cabana. Curand ne-au intampinat paznicii cabanei, trei caini voiosi cu care ne-am imprietenit foarte repede. In spatele lor, nea Petre curata poteca de zapada. Am intrat in cabana, la inceput era destul de frig inauntru, insa curand lemnele trosneau in soba, ciorba fierbinte pregatita de tanti Mariana era pe masa, totul revenea la normal. Eram singurii oaspeti, insa spre seara urma sa vina un grup de schiori de tura. Promitator, deoarece a doua zi vroiam sa urcam pe platoul Scarisoarei, iar prezenta unui grup cu experienta pe munte era total binevenita. Vremea se arata in continuare buna, astfel ca, dupa putina odihna, am decis sa exploram putin imprejurimile. Din pacate, mai sus de cabana era imposibil de urcat doar cu bocancii, dar cabanierii au fost amabili si ne-au echipat cu rachete de zapada. Fiind prima data cand incaltam asa ceva, am fost putin neincrezator la inceput, insa m-am adaptat repede, fara ele cu siguranta nu ajungeam departe, zapada ajungand in unele locuri pana la brau. Nu am urcat foarte mult, lumina zilei incepea sa paleasca, oboseala acumulata incepea din nou sa-si spuna cuvantul, iar dupa ce paraseam padurea de brazi riscul de avalansa incepea sa devina serios. Astfel ca ne-am intors la cabana, admirand lumina calda a apusului ce mangaia orasele departate ale Ardealului. In schimb, crestele Fagarasului nu s-au dezvelit aproape deloc de mantia de nori. Dupa cina am discutat ce aveam sa facem ziua urmatoare, ce traseau vom urma, nu doream sa ne expunem riscului de avalansa, luam in considerare chiar varianta intoarcerii. Nea Petre, insa, ne-a convins sa incercam urcusul pe platou, mai ales ca urma sa vina grupul de schiori experimentati. Astfel ca ne-am culcat multumiti, cu gandul la calatoria ce urma a doua zi. Grupul de schiori a ajuns tarziu, la miezul noptii, insa forfota din cabana nu a reusit sa ne alunge somnul. M-am trezit dimineata devreme, cu gandul sa fotografiez rasaritul. Insa un suierat puternic mi-a naruit toate sperantele. Viscolea, un vant puternic matura in lung si in lat zapada. In astfel de conditii era imposibil sa mai urcam. In plus, chiar daca reuseam sa urcam, sa invingem viscolul, zapada, urcusul, vizibilitatea era foarte scazuta, nu as fi putut fotografia nimic. Am luat micul dejun, am asteptat cateva ore schimbarea, dar din pacate Fagarasul nu vroia in preajma sa in acea zi doi drumeti oraseni. Astfel ca am facut cale intoarsa, in timp ce schiorii se pregateau de urcus, in ciuda viscolului. Ne-am luat la revedere de la cabana si gazdele ei primitoare, unde cu siguranta ne vom intoarce. Coborasul pana la Poiana Neamtului nu ne-a pus niciun fel de problema, astfel ca intr-o ora si jumatate am incalecat pe murg, indreptandu-ne spre casa.

                Asadar, nu pot spune ca a fost o calatorie incununata de succes si sansa, insa a fost o experienta frumoasa, utila; muntele nu e tot timpul o gazda primitoare cu musafirii sai, insa cu siguranta nu e ultima data cand bat la portile Fagarasului, cu gandul de a imortaliza in fotografii frumusetile sale salbatice.

                In continuare, iata cateva din putinele fotografii facute: culmile Fagarasului si Sibiul vazute de langa cabana Barcaciu, seara, dupa apus.

                Asadar, tinta in dimineata zilei de 19 ianuarie era Ceahlaul, un vechi amic de-al meu, cu care insa facusem cunostinta doar pe timp de vara. Coleg de drumetie mi-a fost Alin Sand, prieten si pasionat de munte. Am parcurs cei 250km pana in statiunea Durau in conditii bune, desi la meteo era o adevarata furtuna de avertismente, coduri de toate culorile, nelipsitele clisee gen "apocalipsa alba", "Romania sub nameti" etc. La intrarea in Parcul National Ceahlau o doamna zambitoare si amabila de la Salvamont era de o cu totul alta parere: traseul pana la Cabana Dochia (3h 30 min vara) era in conditii excelente si tot ce aveam de facut era sa nu ne abatem de la poteca. Crestele Ceahlaului ni se aratau in zare, invaluite pe alocuri de o patura de ceata densa. Am inceput urcusul, la inceput destul de bland, insa stiam din experienta trecuta ca lucrurile aveau sa se schimbe curand. Nu dupa mult timp am inceput, asemeni babei Dochia, sa lepadam din cojoace, Ceahlaul se arata inca destul de bland cu noi. Pe parcurs, insa, panta a inceput sa se accentueze, stratul de zapada sa creasca. Am intrat in negurile Ceahlaului, padurea de brazi, poleita cu chiciura si zapada, fosnea din ce in ce mai tare sub vantul aspru de iarna. Din pacate toate punctele de belvedere, de unde imi imaginasem ca voi surprinde in fotografii peisajul salbatic, erau invaluite de ceata, insa si asa locul era incantator, avea un farmec deosebit. Insa pe masura ce trecea timpul, conditia mea fizica demna de orasean tintuit de birou incepea sa-si spuna cuvantul. La fel si greutatea rucsacului, umplut pana la refuz de obiective foto, trepied, si alte lucruri indispensabile supravietuirii. :) Trecusera aproape patru ore de cand urcam, padurea incepea sa ramana in urma, lasand loc unui jnepenis ce abia se distingea sub patura groasa de zapada prin care ne croiam drumul. Ajunsesem pe culme, iar inaintarea devenea din ce in ce mai anevoioasa, vantul puternic ne impodobea pana si genele cu chiciura, apa de baut inghetase aproape complet, iar "bateriile" mele erau aproape epuizate. Singura speranta era gandul ca eram pe ultima portiune a drumului, mintea ne era la o ciorba fierbinte si un vin fiert la baba Dochia acasa. :) Insa drumul parea nesfarsit, incepea sa se lase seara, trecusera peste 5 ore de cand urcam incontinuu, frigul incepea sa devina din ce in ce mai patrunzator. Imi incoltea in minte gandul ca pe ceata asta am fi putut sa ocolim cabana, ca de fapt ne indreptam spre... nicaieri. Insa chiar cand moralul meu incepea sa o ia la vale, iar forta fizica era si ea pe gatate, am vazut (la propriu) lumina de la capat. O luminita palida ne arata ca am ajuns la ultima casa primitoare, in mijlocul neantului. Eram de fapt foarte aproape de cabana, insa ceata ne-a jucat feste.

                Am intrat inauntru, pasind parca in alta lume, uitand afara frigul si intunericul tot mai patrunzator. Mancarea, bautura, caldura si odihna ne-au refacut fortele pentru a doua zi. Conditiile din cabana sunt bune, tinand cont de drumul foarte lung pe care cabanierii trebuie sa-l parcurga pentru a o intretine si aproviziona.

A doua zi ne-am trezit dimineata devreme pentru a fotografia rasaritul. Insa ceata incapatanata si viscolul  foarte puternic aveau alta parere. :) Dezamagit, mi-am instalat totusi trepiedul, sperand la macar cateva secunde cu vizibilitate buna. Si intuitia mi-a fost rasplatita, a urmat un moment unic. In zare a aparut, de nicaieri, o linie imensa de lumina rosie, colorand ceata in nuante vii de violet, rosu, portocaliu, albastru. Am cautat cu infrigurare o incadrare cat de cat buna, si am reusit sa surprind un  moment fugar in care crestele Ceahlaului s-au dezvaluit, norii zdrentuiti de vantul neobosit, colorati superb de lumina noii zile, pluteau deasupra marii de brazi pictati in alb. Apoi totul a disparut, la fel de brusc si neasteptat precum a aparut. M-am retras multumit, insa si usor dezamagit de gandul cum ar fi fost ca aceasta simfonie de culori si imagini sa fi durat macar zece minute.

                Dupa un mic dejun fugar, am pornit din nou la drum. Ne asteptau 2-3 ore de coborat, plus eventualele pauze de facut poze (speram eu). Din pacate, ceata nu s-a mai ridicat deloc, insa am reusit sa surprind cateva cadre multumitoare. Coborarea s-a dovedit mult mai putin solicitanta, astfel ca la amiaza admiram din nou crestele innegurate ale Ceahlaului de la poalele sale. Am decis sa ne intoarcem pe alta ruta, pentru a vedea lacul Izvorul Muntelui, un imens lac de acumulare ce strajuieste masivul Ceahlaului, si Cheile Bicazului, locuri superbe in care cu siguranta ma voi intoarce cand voi avea ocazia.

                A fost o calatorie frumoasa, intensa, am invatat multe din ea, muntele iarna poate fi extrem de frumos, insa e nevoie de atentie sporita, o planificare buna, dar cu siguranta e o  experienta ce merita traita.

P.S. Pozele vor urma in posturi viitoare. :) 

Postez doar punctul culminant al calatoriei, momentul care o sa-mi ramana multa vreme intiparit in minte, explozia neasteptata de culoare si lumina din mijlocul neantului.