Cabana Barcaciu
La doar doua saptamani dupa experienta din Ceahlau, chemarea
muntelui incepea din nou sa-si faca simtita prezenta. De data asta, cel care ne
ademenea si ne indemna sa parasim banalitatea cotidiana a orasului era salbaticul si impunatorul Fagaras. Am stabilit
sa ajungem la cabana Barcaciu, un loc pe care l-am descoperit recent in
"marea plasa de paianjen", de care am auzit numai de bine, traseul
parea a fi cel mai abordabil pentru nivelul nostru, iar peisajul unul demn de a
fi tintit de lentilele mele. De la cabana puteam ajunge pe platoul Scarisoarei,
un loc splendid ce ofera o panorama superba asupra crestelor Fagarasului.
Asadar, in dimineata zilei de 1 februarie am lasat luminile Clujului in urma
noastra si am pornit la drum. Vremea era blanda, se anunta o calatorie lina,
fara peripetii. Din pacate n-a fost deloc asa, n-au lipsit inalnirile cu
vajnicii cavaleri aparatori ai "sigurantei rutiere", plus o pana de
cauciuc... Dar, intr-un final, iata-ne ajunsi pe valea Avrigului, in Poiana
Neamtului. Aici ne-am despartit de credinciosul meu murg motorizat, ne-am luat rucsacii
in spate (continutul acestora fiind mult mai atent selectat decat in Ceahlau)
si am pornit. Traseul urma un drum forestier (plin de noroi si gheata), apoi traversa
un fir de apa ce coboara zgomotos din inaltul Fagarasului, urmand sa urce apoi in
serpentine piciorul Barcaciului. La inceput, zapada lipsea aproape cu
desavarsire, apoi, pe masura ce inaintam, a inceput sa scartaie sub bocancii
nostri. Nimic deosebit, insa, care sa ne puna probleme la inaintare. Fosnetul
brazilor, aerul curat de munte, linistea padurii ne invaluiau. Din pacate, conditia
mea fizica de orasean ce bate mai mult tastele decat potecile incepea sa-si
spuna din nou cuvantul; la jumatatea drumului deja gafaiam si pufaiam sanatos,
reamintindu-mi brusc promisiunile facute in Ceahlau, cum ca voi face ceva in
aceasta privinta. In fine, dupa aproape 3 ore de urcus prin padure, in fata noastra se arata tot podisul
Transilvaniei, Avrigul, Sibiul, Oltul, iar in spate ni se parea ca deslusim
culmile dragi si binecunoscute ale Apusenilor. Vizibilitatea era excelenta, cu
toate ca crestele inzapezite ale Fagarasului erau invaluite in nori plumburii. Poteca
incepea sa fie inghitita de zapada, semn al unui viscol recent, astfel ca
inaintarea devenea din ce in ce mai greoaie. Din fericire, aceasta portiune a
fost scurta, in zare se vedea un lucru imbucurator: fum, fuioare de fum, ceea
ce nu putea sa insemne decat ca intre brazii inalti aflati inaintea noastra se
afla cabana. Curand ne-au intampinat paznicii cabanei, trei caini voiosi cu
care ne-am imprietenit foarte repede. In spatele lor, nea Petre curata poteca
de zapada. Am intrat in cabana, la inceput era destul de frig inauntru, insa
curand lemnele trosneau in soba, ciorba fierbinte pregatita de tanti Mariana era
pe masa, totul revenea la normal. Eram singurii oaspeti, insa spre seara urma
sa vina un grup de schiori de tura. Promitator, deoarece a doua zi
vroiam sa urcam pe platoul Scarisoarei, iar prezenta unui grup cu experienta pe
munte era total binevenita. Vremea se arata in continuare buna, astfel ca, dupa
putina odihna, am decis sa exploram putin imprejurimile. Din pacate, mai sus de
cabana era imposibil de urcat doar cu bocancii, dar cabanierii au fost amabili
si ne-au echipat cu rachete de zapada. Fiind prima data cand incaltam asa ceva,
am fost putin neincrezator la inceput, insa m-am adaptat repede, fara ele cu
siguranta nu ajungeam departe, zapada ajungand in unele locuri pana la brau. Nu
am urcat foarte mult, lumina zilei incepea sa paleasca, oboseala acumulata
incepea din nou sa-si spuna cuvantul, iar dupa ce paraseam padurea de brazi
riscul de avalansa incepea sa devina serios. Astfel ca ne-am intors la cabana, admirand
lumina calda a apusului ce mangaia orasele departate ale Ardealului. In schimb,
crestele Fagarasului nu s-au dezvelit aproape deloc de mantia de nori. Dupa
cina am discutat ce aveam sa facem ziua urmatoare, ce traseau vom urma, nu doream sa ne expunem
riscului de avalansa, luam in considerare chiar varianta intoarcerii. Nea Petre, insa, ne-a convins sa incercam urcusul pe
platou, mai ales ca urma sa vina grupul de schiori experimentati. Astfel ca ne-am
culcat multumiti, cu gandul la calatoria ce urma a doua zi. Grupul de schiori a
ajuns tarziu, la miezul noptii, insa forfota din cabana nu a reusit sa ne
alunge somnul. M-am trezit dimineata devreme, cu gandul sa fotografiez
rasaritul. Insa un suierat puternic mi-a naruit toate sperantele. Viscolea, un
vant puternic matura in lung si in lat zapada. In astfel de conditii era
imposibil sa mai urcam. In plus, chiar daca reuseam sa urcam, sa invingem
viscolul, zapada, urcusul, vizibilitatea era foarte scazuta, nu as fi putut
fotografia nimic. Am luat micul dejun, am asteptat cateva ore schimbarea, dar
din pacate Fagarasul nu vroia in preajma sa in acea zi doi drumeti oraseni. Astfel
ca am facut cale intoarsa, in timp ce schiorii se pregateau de urcus, in ciuda
viscolului. Ne-am luat la revedere de la cabana si gazdele ei primitoare, unde
cu siguranta ne vom intoarce. Coborasul pana la Poiana Neamtului nu ne-a pus
niciun fel de problema, astfel ca intr-o ora si jumatate am incalecat pe murg,
indreptandu-ne spre casa.
Asadar,
nu pot spune ca a fost o calatorie incununata de succes si sansa, insa a fost o
experienta frumoasa, utila; muntele nu e tot timpul o gazda primitoare cu
musafirii sai, insa cu siguranta nu e ultima data cand bat la portile
Fagarasului, cu gandul de a imortaliza in fotografii frumusetile sale
salbatice.
In
continuare, iata cateva din putinele fotografii facute: culmile Fagarasului si
Sibiul vazute de langa cabana Barcaciu, seara, dupa apus.
Cloudy peaks
Ceahlau massif rarely took off his cloudy hat during my visit, which kind of dissapointed me during my walk on its spectacular cliffs, because of the decreased visibility. The good part is that these clouds revealed a great view on the way home.
Hoinari in Ceahlau
Desi acesta se vrea a fi un fotoblog si v-am obisnuit sa va arat fotografiile mele insotite, rar, de o scurta descriere, cred ca merita sa va impartasesc experienta traita in prima mea tura serioasa pe munte iarna, care cu siguranta pentru mine a fost o
provocare. Imi place muntele, imi place fotografia si (chiar daca o
recunosc mai greu, in special din postura de sofer) imi place iarna. Drept
urmare, cei ce ma cunosc stiu ca in perioada asta sunt mereu in cautare de noi
"tinte", si, din fericire, nu pot sa zic ca pana acum am dus lipsa de
ele. Suntem inconjurati de locuri de o frumusete rara, de multe ori ma gandesc ca as putea face o lista
consistenta cu toate locurile ce ar merita vazute aflate pe o raza de doar
cateva zeci de km. Trebuie doar sa gasim puterea de-a ne dezlipi de monitoare din cand in cand. :)
Asadar,
tinta in dimineata zilei de 19 ianuarie era Ceahlaul, un vechi amic de-al meu,
cu care insa facusem cunostinta doar pe timp de vara. Coleg de drumetie mi-a
fost Alin Sand, prieten si pasionat de munte. Am
parcurs cei 250km pana in statiunea Durau in conditii bune, desi la meteo era o adevarata furtuna de
avertismente, coduri de toate culorile, nelipsitele clisee gen "apocalipsa
alba", "Romania sub nameti" etc. La intrarea in Parcul National
Ceahlau o doamna zambitoare si amabila de la Salvamont era de o cu totul alta
parere: traseul pana la Cabana Dochia (3h 30 min vara) era in conditii
excelente si tot ce aveam de facut era sa nu ne abatem de la poteca. Crestele
Ceahlaului ni se aratau in zare, invaluite pe alocuri de o patura de ceata
densa. Am inceput urcusul, la inceput destul de bland, insa stiam din
experienta trecuta ca lucrurile aveau sa se schimbe curand. Nu dupa mult timp
am inceput, asemeni babei Dochia, sa lepadam din cojoace, Ceahlaul se arata
inca destul de bland cu noi. Pe parcurs, insa, panta a inceput sa se
accentueze, stratul de zapada sa creasca. Am intrat in negurile Ceahlaului,
padurea de brazi, poleita cu chiciura si zapada, fosnea din ce in ce mai tare
sub vantul aspru de iarna. Din pacate toate punctele de belvedere, de unde imi
imaginasem ca voi surprinde in fotografii peisajul salbatic, erau invaluite de
ceata, insa si asa locul era incantator, avea un farmec deosebit. Insa pe
masura ce trecea timpul, conditia mea fizica demna de orasean tintuit de
birou incepea sa-si spuna cuvantul. La fel si greutatea rucsacului, umplut
pana la refuz de obiective foto, trepied, si alte lucruri indispensabile
supravietuirii. :) Trecusera aproape patru ore de cand urcam, padurea incepea
sa ramana in urma, lasand loc unui jnepenis ce abia se distingea sub patura
groasa de zapada prin care ne croiam drumul. Ajunsesem pe culme, iar inaintarea
devenea din ce in ce mai anevoioasa, vantul puternic ne impodobea pana si
genele cu chiciura, apa de baut inghetase aproape complet, iar
"bateriile" mele erau aproape epuizate. Singura speranta era gandul
ca eram pe ultima portiune a drumului, mintea ne era la o ciorba fierbinte si
un vin fiert la baba Dochia acasa. :) Insa drumul parea nesfarsit, incepea sa
se lase seara, trecusera peste 5 ore de cand urcam incontinuu, frigul incepea sa
devina din ce in ce mai patrunzator. Imi incoltea in minte gandul ca pe ceata
asta am fi putut sa ocolim cabana, ca de fapt ne indreptam spre... nicaieri.
Insa chiar cand moralul meu incepea sa o ia la vale, iar forta fizica
era si ea pe gatate, am vazut (la propriu) lumina de la capat. O luminita palida
ne arata ca am ajuns la ultima casa primitoare, in mijlocul neantului. Eram de
fapt foarte aproape de cabana, insa ceata ne-a jucat feste.
Am
intrat inauntru, pasind parca in alta lume, uitand afara frigul si intunericul
tot mai patrunzator. Mancarea, bautura, caldura si odihna ne-au refacut fortele
pentru a doua zi. Conditiile din cabana sunt bune, tinand cont de drumul foarte
lung pe care cabanierii trebuie sa-l parcurga pentru a o intretine si aproviziona.
A
doua zi ne-am trezit dimineata devreme pentru a fotografia rasaritul. Insa
ceata incapatanata si viscolul foarte
puternic aveau alta parere. :) Dezamagit, mi-am instalat totusi trepiedul,
sperand la macar cateva secunde cu vizibilitate buna. Si intuitia mi-a fost
rasplatita, a urmat un moment unic. In zare a aparut, de nicaieri, o linie imensa
de lumina rosie, colorand ceata in nuante vii de violet, rosu, portocaliu,
albastru. Am cautat cu infrigurare o incadrare cat de cat buna, si am reusit sa
surprind un moment fugar in care
crestele Ceahlaului s-au dezvaluit, norii zdrentuiti de vantul neobosit,
colorati superb de lumina noii zile, pluteau deasupra marii de brazi pictati in
alb. Apoi totul a disparut, la fel de brusc si neasteptat precum a aparut. M-am
retras multumit, insa si usor dezamagit de gandul cum ar fi fost ca aceasta
simfonie de culori si imagini sa fi durat macar zece minute.
Dupa
un mic dejun fugar, am pornit din nou la drum. Ne asteptau 2-3 ore de coborat,
plus eventualele pauze de facut poze (speram eu). Din pacate, ceata nu s-a mai
ridicat deloc, insa am reusit sa surprind cateva cadre multumitoare. Coborarea
s-a dovedit mult mai putin solicitanta, astfel ca la amiaza admiram din nou
crestele innegurate ale Ceahlaului de la poalele sale. Am decis sa ne intoarcem
pe alta ruta, pentru a vedea lacul Izvorul Muntelui, un imens lac de acumulare
ce strajuieste masivul Ceahlaului, si Cheile Bicazului, locuri superbe in care
cu siguranta ma voi intoarce cand voi avea ocazia.
A fost o
calatorie frumoasa, intensa, am invatat multe din ea, muntele
iarna poate fi extrem de frumos, insa e nevoie de atentie sporita, o
planificare buna, dar cu siguranta e o
experienta ce merita traita.
P.S. Pozele vor urma in posturi viitoare. :)
Postez doar punctul culminant al calatoriei, momentul care o sa-mi ramana multa vreme intiparit in minte, explozia neasteptata de culoare si lumina din mijlocul neantului.