Wednesday, February 13, 2013
La doar doua saptamani dupa experienta din Ceahlau, chemarea
muntelui incepea din nou sa-si faca simtita prezenta. De data asta, cel care ne
ademenea si ne indemna sa parasim banalitatea cotidiana a orasului era salbaticul si impunatorul Fagaras. Am stabilit
sa ajungem la cabana Barcaciu, un loc pe care l-am descoperit recent in
"marea plasa de paianjen", de care am auzit numai de bine, traseul
parea a fi cel mai abordabil pentru nivelul nostru, iar peisajul unul demn de a
fi tintit de lentilele mele. De la cabana puteam ajunge pe platoul Scarisoarei,
un loc splendid ce ofera o panorama superba asupra crestelor Fagarasului.
Asadar, in dimineata zilei de 1 februarie am lasat luminile Clujului in urma
noastra si am pornit la drum. Vremea era blanda, se anunta o calatorie lina,
fara peripetii. Din pacate n-a fost deloc asa, n-au lipsit inalnirile cu
vajnicii cavaleri aparatori ai "sigurantei rutiere", plus o pana de
cauciuc... Dar, intr-un final, iata-ne ajunsi pe valea Avrigului, in Poiana
Neamtului. Aici ne-am despartit de credinciosul meu murg motorizat, ne-am luat rucsacii
in spate (continutul acestora fiind mult mai atent selectat decat in Ceahlau)
si am pornit. Traseul urma un drum forestier (plin de noroi si gheata), apoi traversa
un fir de apa ce coboara zgomotos din inaltul Fagarasului, urmand sa urce apoi in
serpentine piciorul Barcaciului. La inceput, zapada lipsea aproape cu
desavarsire, apoi, pe masura ce inaintam, a inceput sa scartaie sub bocancii
nostri. Nimic deosebit, insa, care sa ne puna probleme la inaintare. Fosnetul
brazilor, aerul curat de munte, linistea padurii ne invaluiau. Din pacate, conditia
mea fizica de orasean ce bate mai mult tastele decat potecile incepea sa-si
spuna din nou cuvantul; la jumatatea drumului deja gafaiam si pufaiam sanatos,
reamintindu-mi brusc promisiunile facute in Ceahlau, cum ca voi face ceva in
aceasta privinta. In fine, dupa aproape 3 ore de urcus prin padure, in fata noastra se arata tot podisul
Transilvaniei, Avrigul, Sibiul, Oltul, iar in spate ni se parea ca deslusim
culmile dragi si binecunoscute ale Apusenilor. Vizibilitatea era excelenta, cu
toate ca crestele inzapezite ale Fagarasului erau invaluite in nori plumburii. Poteca
incepea sa fie inghitita de zapada, semn al unui viscol recent, astfel ca
inaintarea devenea din ce in ce mai greoaie. Din fericire, aceasta portiune a
fost scurta, in zare se vedea un lucru imbucurator: fum, fuioare de fum, ceea
ce nu putea sa insemne decat ca intre brazii inalti aflati inaintea noastra se
afla cabana. Curand ne-au intampinat paznicii cabanei, trei caini voiosi cu
care ne-am imprietenit foarte repede. In spatele lor, nea Petre curata poteca
de zapada. Am intrat in cabana, la inceput era destul de frig inauntru, insa
curand lemnele trosneau in soba, ciorba fierbinte pregatita de tanti Mariana era
pe masa, totul revenea la normal. Eram singurii oaspeti, insa spre seara urma
sa vina un grup de schiori de tura. Promitator, deoarece a doua zi
vroiam sa urcam pe platoul Scarisoarei, iar prezenta unui grup cu experienta pe
munte era total binevenita. Vremea se arata in continuare buna, astfel ca, dupa
putina odihna, am decis sa exploram putin imprejurimile. Din pacate, mai sus de
cabana era imposibil de urcat doar cu bocancii, dar cabanierii au fost amabili
si ne-au echipat cu rachete de zapada. Fiind prima data cand incaltam asa ceva,
am fost putin neincrezator la inceput, insa m-am adaptat repede, fara ele cu
siguranta nu ajungeam departe, zapada ajungand in unele locuri pana la brau. Nu
am urcat foarte mult, lumina zilei incepea sa paleasca, oboseala acumulata
incepea din nou sa-si spuna cuvantul, iar dupa ce paraseam padurea de brazi
riscul de avalansa incepea sa devina serios. Astfel ca ne-am intors la cabana, admirand
lumina calda a apusului ce mangaia orasele departate ale Ardealului. In schimb,
crestele Fagarasului nu s-au dezvelit aproape deloc de mantia de nori. Dupa
cina am discutat ce aveam sa facem ziua urmatoare, ce traseau vom urma, nu doream sa ne expunem
riscului de avalansa, luam in considerare chiar varianta intoarcerii. Nea Petre, insa, ne-a convins sa incercam urcusul pe
platou, mai ales ca urma sa vina grupul de schiori experimentati. Astfel ca ne-am
culcat multumiti, cu gandul la calatoria ce urma a doua zi. Grupul de schiori a
ajuns tarziu, la miezul noptii, insa forfota din cabana nu a reusit sa ne
alunge somnul. M-am trezit dimineata devreme, cu gandul sa fotografiez
rasaritul. Insa un suierat puternic mi-a naruit toate sperantele. Viscolea, un
vant puternic matura in lung si in lat zapada. In astfel de conditii era
imposibil sa mai urcam. In plus, chiar daca reuseam sa urcam, sa invingem
viscolul, zapada, urcusul, vizibilitatea era foarte scazuta, nu as fi putut
fotografia nimic. Am luat micul dejun, am asteptat cateva ore schimbarea, dar
din pacate Fagarasul nu vroia in preajma sa in acea zi doi drumeti oraseni. Astfel
ca am facut cale intoarsa, in timp ce schiorii se pregateau de urcus, in ciuda
viscolului. Ne-am luat la revedere de la cabana si gazdele ei primitoare, unde
cu siguranta ne vom intoarce. Coborasul pana la Poiana Neamtului nu ne-a pus
niciun fel de problema, astfel ca intr-o ora si jumatate am incalecat pe murg,
indreptandu-ne spre casa.
Asadar,
nu pot spune ca a fost o calatorie incununata de succes si sansa, insa a fost o
experienta frumoasa, utila; muntele nu e tot timpul o gazda primitoare cu
musafirii sai, insa cu siguranta nu e ultima data cand bat la portile
Fagarasului, cu gandul de a imortaliza in fotografii frumusetile sale
salbatice.
In
continuare, iata cateva din putinele fotografii facute: culmile Fagarasului si
Sibiul vazute de langa cabana Barcaciu, seara, dupa apus.
