LucianS photography

                Asadar, tinta in dimineata zilei de 19 ianuarie era Ceahlaul, un vechi amic de-al meu, cu care insa facusem cunostinta doar pe timp de vara. Coleg de drumetie mi-a fost Alin Sand, prieten si pasionat de munte. Am parcurs cei 250km pana in statiunea Durau in conditii bune, desi la meteo era o adevarata furtuna de avertismente, coduri de toate culorile, nelipsitele clisee gen "apocalipsa alba", "Romania sub nameti" etc. La intrarea in Parcul National Ceahlau o doamna zambitoare si amabila de la Salvamont era de o cu totul alta parere: traseul pana la Cabana Dochia (3h 30 min vara) era in conditii excelente si tot ce aveam de facut era sa nu ne abatem de la poteca. Crestele Ceahlaului ni se aratau in zare, invaluite pe alocuri de o patura de ceata densa. Am inceput urcusul, la inceput destul de bland, insa stiam din experienta trecuta ca lucrurile aveau sa se schimbe curand. Nu dupa mult timp am inceput, asemeni babei Dochia, sa lepadam din cojoace, Ceahlaul se arata inca destul de bland cu noi. Pe parcurs, insa, panta a inceput sa se accentueze, stratul de zapada sa creasca. Am intrat in negurile Ceahlaului, padurea de brazi, poleita cu chiciura si zapada, fosnea din ce in ce mai tare sub vantul aspru de iarna. Din pacate toate punctele de belvedere, de unde imi imaginasem ca voi surprinde in fotografii peisajul salbatic, erau invaluite de ceata, insa si asa locul era incantator, avea un farmec deosebit. Insa pe masura ce trecea timpul, conditia mea fizica demna de orasean tintuit de birou incepea sa-si spuna cuvantul. La fel si greutatea rucsacului, umplut pana la refuz de obiective foto, trepied, si alte lucruri indispensabile supravietuirii. :) Trecusera aproape patru ore de cand urcam, padurea incepea sa ramana in urma, lasand loc unui jnepenis ce abia se distingea sub patura groasa de zapada prin care ne croiam drumul. Ajunsesem pe culme, iar inaintarea devenea din ce in ce mai anevoioasa, vantul puternic ne impodobea pana si genele cu chiciura, apa de baut inghetase aproape complet, iar "bateriile" mele erau aproape epuizate. Singura speranta era gandul ca eram pe ultima portiune a drumului, mintea ne era la o ciorba fierbinte si un vin fiert la baba Dochia acasa. :) Insa drumul parea nesfarsit, incepea sa se lase seara, trecusera peste 5 ore de cand urcam incontinuu, frigul incepea sa devina din ce in ce mai patrunzator. Imi incoltea in minte gandul ca pe ceata asta am fi putut sa ocolim cabana, ca de fapt ne indreptam spre... nicaieri. Insa chiar cand moralul meu incepea sa o ia la vale, iar forta fizica era si ea pe gatate, am vazut (la propriu) lumina de la capat. O luminita palida ne arata ca am ajuns la ultima casa primitoare, in mijlocul neantului. Eram de fapt foarte aproape de cabana, insa ceata ne-a jucat feste.

                Am intrat inauntru, pasind parca in alta lume, uitand afara frigul si intunericul tot mai patrunzator. Mancarea, bautura, caldura si odihna ne-au refacut fortele pentru a doua zi. Conditiile din cabana sunt bune, tinand cont de drumul foarte lung pe care cabanierii trebuie sa-l parcurga pentru a o intretine si aproviziona.

A doua zi ne-am trezit dimineata devreme pentru a fotografia rasaritul. Insa ceata incapatanata si viscolul  foarte puternic aveau alta parere. :) Dezamagit, mi-am instalat totusi trepiedul, sperand la macar cateva secunde cu vizibilitate buna. Si intuitia mi-a fost rasplatita, a urmat un moment unic. In zare a aparut, de nicaieri, o linie imensa de lumina rosie, colorand ceata in nuante vii de violet, rosu, portocaliu, albastru. Am cautat cu infrigurare o incadrare cat de cat buna, si am reusit sa surprind un  moment fugar in care crestele Ceahlaului s-au dezvaluit, norii zdrentuiti de vantul neobosit, colorati superb de lumina noii zile, pluteau deasupra marii de brazi pictati in alb. Apoi totul a disparut, la fel de brusc si neasteptat precum a aparut. M-am retras multumit, insa si usor dezamagit de gandul cum ar fi fost ca aceasta simfonie de culori si imagini sa fi durat macar zece minute.

                Dupa un mic dejun fugar, am pornit din nou la drum. Ne asteptau 2-3 ore de coborat, plus eventualele pauze de facut poze (speram eu). Din pacate, ceata nu s-a mai ridicat deloc, insa am reusit sa surprind cateva cadre multumitoare. Coborarea s-a dovedit mult mai putin solicitanta, astfel ca la amiaza admiram din nou crestele innegurate ale Ceahlaului de la poalele sale. Am decis sa ne intoarcem pe alta ruta, pentru a vedea lacul Izvorul Muntelui, un imens lac de acumulare ce strajuieste masivul Ceahlaului, si Cheile Bicazului, locuri superbe in care cu siguranta ma voi intoarce cand voi avea ocazia.

                A fost o calatorie frumoasa, intensa, am invatat multe din ea, muntele iarna poate fi extrem de frumos, insa e nevoie de atentie sporita, o planificare buna, dar cu siguranta e o  experienta ce merita traita.

P.S. Pozele vor urma in posturi viitoare. :) 

Postez doar punctul culminant al calatoriei, momentul care o sa-mi ramana multa vreme intiparit in minte, explozia neasteptata de culoare si lumina din mijlocul neantului.